Posted in De prin viață adunate

Când ești tânăr, dar nu prea…

Nici măcar nu ne dăm seama cum trec anii peste noi, atât suntem de ocupați și de preocupați.

Nici eu nu mi-am dat seama, până acum câteva zile când mi-a amintit Facebook că fix în urmă cu 11 ani pășeam cu mult entuziasm în clasa a IX-a și începeam liceul. UNȘPE ANI! Mi se pare enorm, am avut un șoc.

Îmi amintesc perfect de perioada liceului, care a fost una din cele mai frumoase din viața mea. Am legat prietenii foarte puternice, care nu s-au destrămat nici în ziua de azi, am învățat multe, ne-am distrat, am făcut teatru, pe scurt, am profitat de fiecare moment, iar apoi cei patru ani au zburat, a venit BAC-ul pe fundal de Gaudeamus… O părticică din mine a rămas acolo, în clădirea în care am mers cu drag și de care m-am despărțit foarte greu. Era de neconceput că nu vom mai fi împreună, ci toți împrăștiați la diverse universități, chiar și în alte orașe. Cu timpul însă, am acceptat schimbarea și am mers mai departe.

Iar acum, la 11 ani de când începeam liceul, încep să realizez că și tinerețea are o dată de expirare. Nu sunt ipocrită să mă plâng, deoarece am numai 26 de ani, adică sunt încă în floarea vârstei și consider că poți să te simți și să arați foarte bine și la 40-50 de ani, în funcție de cum ai grijă de tine și de mintea ta, dar nu pot să nu observ niște schimbări.

Dacă stau bine să mă gândesc, s-au schimbat enorm de multe de când aveam 20 de ani, iar singura grijă era sa iau note mari la examene și să nu ratez nici un chef. Era exclus să nu ies în oraș joi, vineri și sâmbătă, câteodată și mai des, la toate evenimentele și petrecerile care mi se păreau faine. Dacă stăteam în casă în weekend era sfârșitul lumii! De aceea nici nu se prea întâmpla asta. Am avut noroc și de o gașcă faină de prieteni, cu care ne-am bucurat și am profitat de tinerețea fără griji, facturi sau obligații domestice. Puteam pierde nopțile fără ca acest lucru să mă afecteze foarte tare, iar a doua zi gândul îmi era imediat la următoara distracție. Stres aveam doar în sesiune, în rest era la dolce vita.

Mă îmbolnăveam foarte, foarte rar, cam o dată pe an trăgeam o răceală zdravănă, dar cam atât. Bine asta pe lângă durerile de spate care m-au acompaniat de la 16 ani, dar nu era grav.

Cum stă treaba acum? Să zicem doar că prefer de 100 de ori să stau acasă la un film sau la un Monopoly cu prietenii, ori la o cafenea în oraș, decât să merg în club. Încă îmi place foarte mult să dansez, dar trebuie să am starea de spirit necesară pentru ce înseamnă acum o ieșire în club…adică o noapte pierdută și o zi de duminică cu dormit până la prânz, cu slabe șanse de recuperare până luni când trebuie să fiu aptă de muncă. Înainte să mă înham la așa ceva trec prin filtrul rațiunii consecințele și dacă sunt dispusă să mi le asum, iar de multe ori răspunsul este nu. Am mai fost să dansez, chiar și recent, însă nu ca pe vremuri până la 6 dimineața și nu atât de des, pentru că pur și simplu nu mai am chef. Să nu mai vorbim de sănătate, care, după cum am mai menționat și în alte articole, mi-a dat numai bătăi de cap anul acesta.

Am descoperit cu oroare și primul fir de păr alb, care a fost ca un duș rece ca să-mi amintesc că vremea chiar trece și că trebuie să trăiesc în prezent și să profit de fiecare clipă, deoarece tinerețea nu se mai întoarce. Nu vreau să o dau în drame, chiar aveam de gând să vorbesc despre tema asta pe un ton haios, dar nu mai e cum era odată.

Și răbdarea mea a suferit mici modificări. Dacă înainte dădeam o șansă la toată lumea și suportam multe, acum o tai rapid și rup orice legătură care îmi face rău, mă pun pe mine pe primul loc și nu figurile sau răutățile altor oameni, care din păcate sunt mulți și peste tot.

Am devenit mult mai organizată, mai disciplinată și mai matură…toate astea fără să-mi dau seama. Dacă pe atunci habar n-aveam să gătesc și dormeam până la 12, acum mă trezesc devreme fără alarmă și știu să fac și prăjituri :). M-au ajutat mult și cei aproape doi ani petrecuți la Cluj, unde am fost nevoită să învăț să mă descurc.

S-au schimbat prioritățile. Atunci era distracția și faculta, acum e sănătatea, dezvoltarea personală, cariera și perspectiva întemeierii unei familii. Gândul de a avea un copil nu mai e ceva mistic, aflat într-o nebuloasă îndepărtată, parcă dintr-o altă lume, ci o realitate care în viitorul nu foarte îndepărtat va fi o prioritate. În jur de 30, 30 și un picuț de ani mi se pare ideal să fac și acest pas, vedem ce ne aduce viitorul.

Când mă opresc din maratonul zilnic, îmi dau seama că nu mai sunt Anette de atunci, însă parcă îmi place mai mult de Anette de acum, independentă, la casa ei și cu un viitor luminos în față :). Să facem să treaca frumos anii care încep cu 2, pentru a ne bucura la maxim și de cei cu 3, 4, 5, 6 …. fiecare cu prioritățile, surprizele și provocările lor!

Foto: Toamnă de Cluj, 2013

Advertisements

2 thoughts on “Când ești tânăr, dar nu prea…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s