Posted in De prin viață adunate

De ce nu (mai) mănânc carne

Nu aveam de gând să scriu un articol pe tema asta, dar ţinând cont că aproape oriunde merg când vine vorba de acest subiect lumea mă întreabă şocată „tu NU mănânci carne? DE CE?”, am simţit nevoia să (mă) explic. 🙂

În primul rând, nu îmi place să fac reclamă la chestia asta, nu mă consider vegetariană, vegană, raw-vegană şi alte chestii, nu fac tam-tam pe facebook, nu arunc cu apă sfinţită pe cei cărora le place carnea, nu judec pe nimeni şi nu am luat această decizie pentru că e cool şi interesant, chiar nu e.

Iubesc foarte mult animalele, toţi care mă cunosc ştiu asta, dar nu sunt ipocrită şi recunosc că-mi plăceau anumite preparate din carne. Ca orice om normal, mai mâncam câte o „shaorma #cudetoate”, mici de 1 mai, un cordon bleu şi altele. Cu toate acestea, porcul nu prea mi-a plăcut niciodată.

Povestea mea cu carnea e destul de interesantă, dacă stau bine să mă gândesc. Când eram la grădiniţă şi aveam vreo 4 ani refuzam categoric să mă ating de carne şi duceam lupte cu bucătăresele care încercau să-mi bage chiftele pe gât, metaforic vorbind, bineînţeles. Nu îmi plăcea gustul şi cu asta basta.

Foarte greu am început să mănânc carne, pe la 6 ani parcă, când au reuşit ai mei să mă convingă cu şniţelul (pesmetul şi ouăle mai tăiau din gust, iar aşa am început s-o tolerez).

De atunci şi până anul trecut am mâncat constant, dar puţin. La micul dejun câte un pic de şuncă sau salam, iar la prânz cam orice, nu prea comentam decât la carnea fiartă pe care am detestat-o mereu.

Până într-o zi pe care şi acum încerc să o uit, când am ajuns la performanţa de a face criză de fiere de la mirosul de carne de porc. Nu, pe bune, chiar asta am păţit. Afară erau 38 de grade, eu găteam friptură de porc, iar această combinaţie de miros de carne semi-crudă semi-fiartă şi căldură sufocantă a fost un dezastru pentru ficatul meu. Nu are rost să spun ce a urmat, cert este că nu m-am mai atins de carne de porc de atunci, până anul acesta când am păţit fix acelaşi lucru, însă de data asta nu a fost doar de la miros, ci şi de la „gustat”. O fi autosugestie, o fi ghinion, sunt eu sensibilă..nu ştiu, cert este că nu îmi face bine.

La pui am renunţat treptat pentru că a început să nu-mi mai placă absolut deloc. Dar nu sunt radicală, dacă am poftă o dată la câteva luni, o să mănânc, dacă nu, e perfect şi fără.

În ceea ce priveşte peştele şi fructele de mare, acestea le-am mâncat doar în concediu şi în cantităţi mici, iar cele congelate de la noi nu prea mă tentează deloc.

După mai multe analize şi auto analize, după ce unii medici mi-au zis că într-adevăr carnea mie îmi face rău, am descoperit un lucru chiar interesant. În timp ce aproape că mă blamam că sunt prea sensibilă, iar alţii pot mânca orice, am aflat că persoanele cu grupa sanguină B (ca mine) au un anumit grad de intoleranţă la carne, în special la cea de porc, care le poate provoca reacţii urâte. Aşa că am renunţat să mă lupt cu morile de vânt, dacă nu îmi pică bine nu am de ce să forţez lucrurile.

Să nu mai vorbesc de eterna frază „da` atunci trăieşti numai cu frunze??”…da, pentru că în afară de carne există numai frunze. Serios acum, există milioane de reţete foarte faine (cu ocazia asta am învăţat să gătesc mai multe chestii) care nu conţin carne şi sunt şi săţioase. Eu nu am renunţat la ouă şi lactate, deci există o gamă foarte largă de fructe, legume, brânzeturi, paste, cereale, prăjituri etc etc pe care le pot mânca. Aşadar, nu, nu trăiesc cu frunze :).

În încheiere trebuie neapărat să menţionez că de când nu mai sunt „carnivoră” stomacul meu e mult mai fericit, am mult mai multă energie şi nu mă îmbolnăvesc aproape niciodată.

Fiecare e liber să mănânce ceea ce îi place, că e carne, că-s legume, dar când e vorba de sănătatea noastră, atunci merită să acordăm o mai mare atenţie alimentaţiei. Ah, şi să nu uităm să mai citim şi eticheta din când în când, eu am rămas mută când am văzut că multe tipuri de mezeluri conţin un colorant roşu care se face dintr-o specie de gândac, asta pe lângă cocktail-ul de substanţe cancerigene…just saying.

 

Advertisements
Posted in De prin viață adunate

Cum să te ții de sport când n-ai timp (și chef)

Știu, lucrăm mult, suntem obosiți, ne bate la cap toată lumea, alergăm în zece locuri deodată, mâncăm pe fugă, iar seara picăm lați. Cu toate acestea, dacă nu ne alocăm măcar un minimum de trei ore pe săptămână pentru sport, sănătatea noastră va avea atât de mult de suferit încât nu vom mai face față obligațiilor cotidiene.

În primul rând vreau să spun că prin termenul de ”sport” mă refer la orice fel de mișcare, nu numai la alergat 10 km sau tras trei ore la sala de forță. O plimbare mai alertă, alergare ușoară etc…. orice!

În al doilea rând, trebuie să recunosc că eu am niște motive serioase pentru care TREBUIE să mă țin de sport, că vreau că nu vreau. Dacă stau toată ziua pe scaun nu voi scăpa în veci de durerile de spate (având hernia de disc trebuie să am mereu grijă la postură și la tot), motiv pentru care este necesar să-mi întăresc mușchii spatelui, abdomenul și picioarele. Apoi, ținând cont de faptul că am o tendință de îngrășare de când eram mică, iar prin adolescență aveam cu vreo 30 kg în plus, este de preferat să am grijă ce și cât mănânc și, neapărat, să fac și sport…mai ales că se apropie cu pași repezi vârsta de 27 de ani și nu mai slăbesc așa ușor ca la 17.

Știu că majoritatea persoanelor nu au asemenea probleme, iar atunci motivația poate lipsi cu desăvârșire. Și așa ajungem să ne apucăm de sport ”de luni” și să ne lăsăm de el de marți.

Așadar, după ani de zile de diete și mai multe tipuri de sporturi încercate, îmi permit să dau câteva sugestii celor care vor să se apuce de mișcare sau să adopte, în general, un stil de viață mai sănătos. Here we go:

        1. Găsește un tip de mișcare care îți place

Dacă nu îți place să îți simți splina umflată și inima în gât, atunci nu te apuca de alergat. Dacă te plictisești repede nu încerca să faci sport singur acasă, că sigur vei renunța rapid. Eu personal am slăbit foarte mult cu ajutorul aerobicului, dar ținând cont că momentan trebuie să fiu foarte atentă la coloană, am decis să-mi fac abonament la sală, iar acolo să fac niște exerciții după indicațiile primite în prealabil de la un kinetoterapeut. Am crezut că voi merge de două ori și gata, dar spre surprinderea mea chiar îmi place, în plus, dacă știi că ai dat bani pe acel abonament ai încă un motiv să te și folosești de el. De asemenea, odată cu venirea primăverii, voi începe să mă plimb cu bicicleta la pădure. Deci, fă ce îți place, chiar dacă asta înseamnă o plimbare mai alertă de 30 de minute în aer liber.

      2. Nu mai aștepta ziua de ”luni”

Termenul de ”luni” în următorul context ”mă apuc de luni de sport” este un fel de loc misterios și îndepărtat, așezat undeva într-o utopie unde totul e perfect, iar noi ne ținem de cuvânt. Nu, nu și NU! Eu când m-am reapucat de sală a fost într-un weekend când am realizat că mă strâng blugii. Asta a fost acum două luni, iar acum nu mă mai strâng deloc :). Nu aștepta ziua perfectă, vremea perfectă, alinierea astrelor, sau alte scuze care doar amână ceva ce trebuia să faci demult. Începe de AZI!

     3. Totul e mai ușor în doi

I-ați iubitul/iubita, soțul/soția, copilul, colegul sau un prieten și faceți asta împreună! În cazul meu, când am slăbit cele 30 de kg, am tras singură și știu cât de greu mi-a fost, mai ales că te ajută enorm și mental cineva care trece prin aceleași provocări. So, find a gym buddy!

    4. Sportul nu e = numai slăbit

Știu că motivul principal pentru care lumea vrea să facă mișcare este pentru a da jos câteva kg. Ei bine, avantajul este că mișcarea face bine din toate punctele de vedere. Este arhicunoscut faptul că în timpul efortului sunt eliberați acei ”hormoni ai fericirii” care ne dau o stare de bine și după ce am terminat antrenamentul. Am testat și eu acest lucru și așa e! Pe lângă faptul că ești mulțumit de tine că acționezi și faci ceva pentru sănătatea ta, slăbești, te tonifiezi, arăți mai bine și te simți mai bine! Sângele circulă mai bine, creierul se oxigeneaza cum trebuie, iar mintea ta devine mai limpede, fapt dovedit științific! Deci, sportul te păzește și de gânduri negre și stres.

     5. Să nu uităm de dietă.

Am mai vorbit despre asta într-un articol mai vechi, dar trebuie să punctez și acest aspect. Degeaba faci sală dacă după aceea fugi la KFC că te simți leșinat de foame. Am ținut multe diete, iar singura care a funcționat pentru mine și pe care am reușit să o transform într-un stil de viață a fost cea pe care mi-am făcut-o singură. Echilibru în toate, fără fast-food, prăjituri (doar la ocazii speciale), fără dulciuri în exces (nu pot renunța la ciocolată, asta e 🙂 ), fără sucuri pline de zahăr, fără mâncat după ora 19 și încerc ca ultima masă să fie o ciorbă ușoară, de asemenea eu nu mai mănânc carne, dar aici fiecare face cum consideră, măcar să nu fie carne foarte grasă de porc. De prin ianuarie am început să beau sucuri și smoothie-uri făcute acasă, zilnic, din fructe proaspete sau congelate. Le beau dimineața pe stomacul gol, înainte de micul dejun, și chiar simt o schimbare în bine de când fac asta.

articol sport 2

   6. Găsește-ți motivația

Dacă până acum nu te-am convins să-ți iei adidașii și sa ieși la o tură prin parc, atunci trebuie să îți găsești motivația. Este poate cel mai important lucru atunci când vrei să faci o asemenea schimbare în viața ta. Un mod simplu de a face asta este să îți aloci 5 minute și să înșiri pe o hârtie ce s-ar schimba dacă te-ai apuca de mișcare și ai fi mai atent la ceea ce mănânci. Eu așa am făcut și rând pe rând am reușit să-mi ating țelurile și să-mi îndeplinesc dorințele. Totul depinde de tine, nu mai da vina pe alții că nu ai timp. O oră la două zile tot se găsește pentru puțină mișcare, iar când analizezi toate avantajele, acea oră nu va mai părea un chin și o obligație.

Să ne înțelegem, eu sunt deep down un om sedentar la care de obicei îi este lene să se deplaseze până la sală să-și facă antrenamentul, dar când nu mi-a mai plăcut ce am văzut în oglindă am lăsat lenea acasă și m-am pus pe treabă. Să avem spor și să facem această promisiune față de noi, pentru binele și sănătatea noastră :).

În încheiere vă las o poză cu subsemnata, mândră de ea că a dat jos tonele de dulciuri și de mâncăruri cu care s-a îndopat de Sărbători (ca norocul că doar atunci) și după o cură intensă de sedentarism hibernal.

20170323_142151
Scuzați calitatea pozei de tip ”selfie în oglindă” :))

 

 

Posted in De prin viață adunate

Singura certitudine e incertitudinea

Da, știu, ați mai auzit chestia asta de o sută de ori, este un clișeu care răsună peste tot și chiar nu vreau să mă dau și eu deșteaptă că îl folosesc, ba chiar pe post de titlu, însă exprimă foarte, foarte bine ceea ce vreau să povestesc astăzi.

Am mai vorbit eu despre schimbări în articolele mai vechi, în care făceam teorie despre cum trebuie să îmbrățișăm schimbarea și că ea mereu vine cu ceva bun, chiar dacă nu ne dăm seama pe moment. Ei bine, de data asta chiar mi s-au întâmplat niște lucruri cu totul neașteptate, pe mai multe planuri, cu privire la care nu voi intra în amănunte, însă care m-au zguduit bine de tot.

Nimic nu mai e sigur, ziua de mâine nu îți este promisă, cel care azi îți e prieten mâine te poate răni și așa mai departe. Mi s-a demonstrat din nou că cel mai bine este să te bucuri de momentul prezent, pentru că totul se poate nărui într-o clipă.

Da, schimbarea este inevitabilă, însă de multe ori este nevoie de un șir întreg de evenimente care ba te întorc din drum, ba te pun pe o cu totul altă direcție, pentru a-ți atrage atenția că mergi pe o cale greșită.

Ceea ce știu sigur este că cea mai proasta reacție la astfel de schimbări este împotrivirea cu înverșunare, negarea, ”ținutu` cu dinții” sau zvârcolirea sufletească de genul ”DE CE EU??”.

Ai voie să țipi, să spargi (fără să provoci pagube bineînțeles 🙂 ), să te plângi și să-ți plângi de milă vreo două ore, după care îți ridici fundu` din căldarea cu depresie și cauți soluții. Problemele apar, asta-i viața, ar fi super plictisitor ca existența noastră să fie liniară, fără suișuri și coborâșuri. Avem nevoie de ele, le înjurăm și ne supărăm, în loc să vedem un potențial câștig din orice pierdere.

Știu că teoria e ușoară și practica ne omoară, însă din proprie experiență pot să spun că din toate evenimentele pe care la momentul respectiv le vedeam catastrofale, a ieșit ceva bun până la urmă, chiar dacă nu imediat.

Încerc să mă bucur de ceea ce am, o familie pe care mă pot baza, un iubit care îmi e mereu alături, un animăluț simpatic care mă binedispune și dezvoltarea mea ca om, care a venit exact ca urmare a acestor schimbări și experiențe, unele plăcute altele mai puțin.

Așa că, să ne bucurăm de primăvară, de timpul frumos care în sfârșit ne încântă simțurile, de soare, de flori (mi-am umplut casa cu zambile și narcise), de cei dragi și, de ce nu, și de provocările pe care le avem de înfruntat, deoarece datorită lor vom avea ocazia să creștem și să ajungem acolo unde ne dorim.

dsc00668

O primăvară pozitivă tuturor!

Anette

Posted in De prin viață adunate

Prietenul blănos la nevoie se cunoaște

De când mă știu am fost înnebunită după animale. Mici, mari, orice, animal să fie. Am suferit că stăteam la bloc și n-am putut să am vreo 10 căței, 15 pisici și un cal dacă se putea, dar am făcut compromisuri.

Mai primeam pentru o zi câte un iepuraș de Paște, am avut un cățeluș trei zile și o pisică o săptămână. Iar toți au fost dați înapoi la stăpâni pentru că nu ne descurcam cu ei în apartament.

Până la urmă am crescut vreo trei generații de hamsteri și am plâns după fiecare pe rând când au plecat în Raiul animăluțelor.

Dar într-o zi, pe când aveam 17 ani, mi s-a îndeplinit dorința. Ne-am trezit la ușă cu un mieunat timid, iar când am deschis, un pisic mic, tigrat (exact cum vroiam eu) se uita la noi cu ochii mari. A reușit să se strecoare pe poarta blocului și s-a oprit fix la ușa noastră.

De atunci au trecut 9 ani, iar Tiggy este parte din familie, după ce l-am luat practic de pe stradă. Spun asta chiar dacă sună a clișeu. Eu chiar nu îl mai pot considera o ființă inferioară nouă. Trăind cu motănelul meu iubit atâția ani sub același acoperiș am învățat să-l înțeleg, la fel și el pe mine.

10403088_960335643986992_4861860262407472032_n

Nu credeam că un animăluț simte când nu ți-e bine sau când te doare ceva. Tiggy mi se cuibărea în brațe când aveam o zi mai proastă sau mi se punea pe spate când aveam dureri.  De multe ori chiar mi se pare că înțelege ce îi spun.

1912346_707402519280307_572279426_n
Tiggy și stăpâna în vremurile roșcate

Se zice că pisicile sunt egoiste și pe interes. Așa o fi, dar sunt capabile și să ofere multă iubire și afecțiune gratuit, nu doar când le este foame. Cum Tiggy mi-a fost aproape când am avut nevoie, la fel i-am dat și eu atenție când o cerea și îl lăsam în pace când îi ieșea la iveală latura de pisic independent.

Casa e goală fără un suflețel blănos. Eu atât de mult mi-am dorit o pisică tigrată când am fost mică, încât până la urma m-a găsit ea pe mine. Legea atracției :).

Din păcate a trebuit să mă despart (dar nu de tot) de el, când m-am mutat și eu la casa mea. Nu am vrut să îl stresez și să-l scot din mediul său atât de familiar, așa că a rămas la părinții mei. Avantajul este că îl văd oricât de des vreau :).

if-i-fits-i-sits

Cu timpul, chiar dacă îmi era foarte bine în noua locuință alături de jumătatea mea, am început să simt tot mai acut lipsa unei pufoșenii necuvântătoare.

Știu ce înseamnă o pisică, iar la cât suntem de ocupați nici nu am mai vrut să ne îmbarcăm la un asemenea angajament, plus că pentru mine Tiggy e de neînlocuit. Așa că, tot printr-o așezare a lucrurilor pricinuită de soartă, am ajuns să adoptăm un puiuț de porcușor de Guineea de la niște prieteni.

15241908_1301515379869015_3147757764771549224_n
Schmoopy la o săptămână de viață

Nu a fost plănuit, nu l-am cumpărat din magazin, nici măcar nu am vorbit de așa ceva, dar acum suntem stăpânii unei creaturi mici, drăgălașe și pufoase, care știe să facă și scandal când îi e foame, dar și să stea la noi în brațe cu orele când ne mai uităm la câte un film.

img_1615

Schmoopy avea o săptămână de viață când l-am văzut prima dată și da, a fost love at first sight :).

N-am mai avut niciodată porcușor, dar mă bucur că am luat această decizie. Schmoopy e un animăluț adorabil, care interacționează cu noi mai mult decât aș fi crezut și care a reușit să umple golul din sufletul meu cauzat de lipsa lui Tiggy.

15665519_1320812837939269_7552164311037022335_n
Schmoopy festiv

Viața asta e prea scurtă ca să n-o împărțim și cu un suflețel nevinovat care n-are nevoie decât de un pic de mâncare și atenție, iar în schimb îți oferă iubire necondiționată. Cățel, pisică, porcușor, țestoasă sau peruș, cu toții ne fac viața mai frumoasă :).

 

 

Posted in De prin viață adunate

De ce ți-e frică nu scapi….oare?

La fel cum și peste copaci vine toamna și îi lasă fără podoaba cea mai de preț, la fel și peste noi se întâmplă să mai vină problemele de tot felul, parcă toate grămadă.

Și din câte am observat până acum, parcă fix chestia aia de care ți-e cel mai groază până la urmă ajunge să devină realitate. Asta indiferent că vorbim de sănătate, relații, job sau altele.

Ani de zile m-am întrebat de ce pățeam treaba asta (chiar dacă, bineînțeles, nu se întâmpla mereu) și cu timpul ajungi să dezvolți un fel de frica anticipativă în diverse situații care pot avea un deznodământ nedorit sau chiar “de speriat”. Iar apoi, dacă chiar așa și e, ni se confirmă faptul că a avut dreptate și mereu iese variata cea mai neagră.

Asta depinde foarte mult și de ce gen de om ești, optimist sau pesimist. Și eu eram foarte pozitivă până când viața mi-a arătat și partea ei mai puțin frumoasă, iar apoi am început încet să mă schimb…și îmi pare rău.

După mai multe “profeții autoîmplinite” despre care nu vreau să îmi amintesc, m-am enervat și am zis că trebuie să existe o cauză și, mai ales, o soluție pentru ca să nu mai văd totul în nuanțe de gri. Apoi am început să citesc foarte, foarte multe pe acest subiect, mai ales despre importanța gândirii noastre și cât de mult ne poate influența viața, inclusiv experiențele viitoare.

Chiar dacă la început mi s-a părut un pic SF ideea și chiar dacă nu eram de acord cu ea în totalitate, am zis că nu strică să încerc.

Astfel am învățat că, cu cât acordăm mai multă importanță unui eveniment sau unei experiențe negative cu atât mai multă energie investim în acestea, iar ele capătă o putere atât de mare încât ne acaparează viața, iar asta nu e ok deloc. Chiar dacă ne este frică de un anumit rezultat, prin faptul că ne gândim obsesiv la el nu facem decât să-l atragem. Chiar și așa, de cele mai multe ori nici măcar nu se întâmplă nimic, iar noi rămânem cu stresul degeaba. Iar dacă totuși se întâmplă, atunci se creează un cerc vicios că am avut dreptate și că mereu va fi rău… concluzia? Nu e bine să gândim negativ.

Într-o carte foarte interesantă și bine documentată a lui Joe Dispenza (“Distruge-ți obiceiurile nocive”) am găsit foarte multe răspunsuri la majoritatea întrebărilor care mă sâcâiau. Dispenza explică foarte amănunțit ce se întâmplă cu creierul și corpul nostru atunci când gândim într-un anume fel, cum te poți îmbolnăvi din cauză că ești mereu pesimist, dar mai ales cum te poți vindeca și cum îți poți crea singur un viitor fericit și luminos prin simpla schimbare a modului în care vedem lumea și cum reacționăm la factorii externi. Viața e făcută și din bune și din mai puțin bune, esențial este modul în care reacționăm noi la asta.

20161105_144554

Am expus pe scurt cam despre ce e vorba în cartea respectivă, pe mine m-a ajutat foarte mult să înțeleg cum funcționăm, că suntem și energie nu doar un corp fizic, adică un suflet care dacă îndură prea multe timp îndelungat va începe să tragă semnale de alarmă în organism.

Gândirea pozitivă nu e un mod de a te minți singur și de a nega sau ignora realitatea poate nu tocmai plăcută, ci este un mod sănătos de a privi viața, de a mai face haz de necaz și de a ne da singuri încredere că mâine va fi mai bine :).

 

Posted in De prin viață adunate

Când ești tânăr, dar nu prea…

Nici măcar nu ne dăm seama cum trec anii peste noi, atât suntem de ocupați și de preocupați.

Nici eu nu mi-am dat seama, până acum câteva zile când mi-a amintit Facebook că fix în urmă cu 11 ani pășeam cu mult entuziasm în clasa a IX-a și începeam liceul. UNȘPE ANI! Mi se pare enorm, am avut un șoc.

Îmi amintesc perfect de perioada liceului, care a fost una din cele mai frumoase din viața mea. Am legat prietenii foarte puternice, care nu s-au destrămat nici în ziua de azi, am învățat multe, ne-am distrat, am făcut teatru, pe scurt, am profitat de fiecare moment, iar apoi cei patru ani au zburat, a venit BAC-ul pe fundal de Gaudeamus… O părticică din mine a rămas acolo, în clădirea în care am mers cu drag și de care m-am despărțit foarte greu. Era de neconceput că nu vom mai fi împreună, ci toți împrăștiați la diverse universități, chiar și în alte orașe. Cu timpul însă, am acceptat schimbarea și am mers mai departe.

Iar acum, la 11 ani de când începeam liceul, încep să realizez că și tinerețea are o dată de expirare. Nu sunt ipocrită să mă plâng, deoarece am numai 26 de ani, adică sunt încă în floarea vârstei și consider că poți să te simți și să arați foarte bine și la 40-50 de ani, în funcție de cum ai grijă de tine și de mintea ta, dar nu pot să nu observ niște schimbări.

Dacă stau bine să mă gândesc, s-au schimbat enorm de multe de când aveam 20 de ani, iar singura grijă era sa iau note mari la examene și să nu ratez nici un chef. Era exclus să nu ies în oraș joi, vineri și sâmbătă, câteodată și mai des, la toate evenimentele și petrecerile care mi se păreau faine. Dacă stăteam în casă în weekend era sfârșitul lumii! De aceea nici nu se prea întâmpla asta. Am avut noroc și de o gașcă faină de prieteni, cu care ne-am bucurat și am profitat de tinerețea fără griji, facturi sau obligații domestice. Puteam pierde nopțile fără ca acest lucru să mă afecteze foarte tare, iar a doua zi gândul îmi era imediat la următoara distracție. Stres aveam doar în sesiune, în rest era la dolce vita.

Mă îmbolnăveam foarte, foarte rar, cam o dată pe an trăgeam o răceală zdravănă, dar cam atât. Bine asta pe lângă durerile de spate care m-au acompaniat de la 16 ani, dar nu era grav.

Cum stă treaba acum? Să zicem doar că prefer de 100 de ori să stau acasă la un film sau la un Monopoly cu prietenii, ori la o cafenea în oraș, decât să merg în club. Încă îmi place foarte mult să dansez, dar trebuie să am starea de spirit necesară pentru ce înseamnă acum o ieșire în club…adică o noapte pierdută și o zi de duminică cu dormit până la prânz, cu slabe șanse de recuperare până luni când trebuie să fiu aptă de muncă. Înainte să mă înham la așa ceva trec prin filtrul rațiunii consecințele și dacă sunt dispusă să mi le asum, iar de multe ori răspunsul este nu. Am mai fost să dansez, chiar și recent, însă nu ca pe vremuri până la 6 dimineața și nu atât de des, pentru că pur și simplu nu mai am chef. Să nu mai vorbim de sănătate, care, după cum am mai menționat și în alte articole, mi-a dat numai bătăi de cap anul acesta.

Am descoperit cu oroare și primul fir de păr alb, care a fost ca un duș rece ca să-mi amintesc că vremea chiar trece și că trebuie să trăiesc în prezent și să profit de fiecare clipă, deoarece tinerețea nu se mai întoarce. Nu vreau să o dau în drame, chiar aveam de gând să vorbesc despre tema asta pe un ton haios, dar nu mai e cum era odată.

Și răbdarea mea a suferit mici modificări. Dacă înainte dădeam o șansă la toată lumea și suportam multe, acum o tai rapid și rup orice legătură care îmi face rău, mă pun pe mine pe primul loc și nu figurile sau răutățile altor oameni, care din păcate sunt mulți și peste tot.

Am devenit mult mai organizată, mai disciplinată și mai matură…toate astea fără să-mi dau seama. Dacă pe atunci habar n-aveam să gătesc și dormeam până la 12, acum mă trezesc devreme fără alarmă și știu să fac și prăjituri :). M-au ajutat mult și cei aproape doi ani petrecuți la Cluj, unde am fost nevoită să învăț să mă descurc.

S-au schimbat prioritățile. Atunci era distracția și faculta, acum e sănătatea, dezvoltarea personală, cariera și perspectiva întemeierii unei familii. Gândul de a avea un copil nu mai e ceva mistic, aflat într-o nebuloasă îndepărtată, parcă dintr-o altă lume, ci o realitate care în viitorul nu foarte îndepărtat va fi o prioritate. În jur de 30, 30 și un picuț de ani mi se pare ideal să fac și acest pas, vedem ce ne aduce viitorul.

Când mă opresc din maratonul zilnic, îmi dau seama că nu mai sunt Anette de atunci, însă parcă îmi place mai mult de Anette de acum, independentă, la casa ei și cu un viitor luminos în față :). Să facem să treaca frumos anii care încep cu 2, pentru a ne bucura la maxim și de cei cu 3, 4, 5, 6 …. fiecare cu prioritățile, surprizele și provocările lor!

Foto: Toamnă de Cluj, 2013

Posted in De prin viață adunate, Frânturi de gânduri

Când al tău devine al vostru

Deși am spus că mă voi axa mai mult pe articole despre călătorii și vacanțe, un șir de evenimente (plăcute) din ultima perioadă m-au încurajat să vorbesc despre un subiect mai… „la sentiment”.

Nu voi vorbi despre căsătorie pentru că sunt în totală necunoștință de cauză, iar tot ce aș putea relata ar fi experiențele prietenelor mele care au făcut deja acest pas. Nu, voi vorbi despre ceva la fel de important și anume…mutatul împreună, adică momentul din care ce e al tău devine al vostru.

Pragmatic vorbind, consider că este absolut crucial să stai cu persoana iubită împreună o perioadă înainte să te legi pe viață de ea în fața rudelor, prietenilor și a preotului. Nu mai trăim în vremurile demult apuse când acest lucru era considerat necuviincios sau chiar un păcat. În lumea practică de astăzi trebuie să „te testezi” înainte de a spune acel „DA” hotărât sau eschivat.

Unii se hotărăsc să ia această decizie după multe amânări și ani de relație, discuții, analize, tabele, rapoarte etc., iar alții…iau decizia pentru că li se pare normal, pentru că asta simt că trebuie să facă și pentru că face parte din cursul firesc al unei relații în care amândoi sunt suficient de maturi și responsabili încât să știe ce își doresc.

Varianta a doua e cea mai fericită și de dorit. Momentul când ce e al tău devine al vostru e momentul în care parcă toate s-au așezat și s-au aliniat perfect. E sfârșitul căutărilor, al eșecurilor, al durerii și al suferinței și începutul celei mai frumoase perioade din viața ta.

Când ce e al tău devine al vostru vei observa schimbări. Multe. Una e să te vezi la ceas de seară sau de prânz la o cafenea și să sorbi din ceașcă și pe el/ea din priviri. Una e să te trezești cu mesajul lui/ei de bună dimineața și să adormi cu „Te iubesc. Noapte buna” – sent. Să aștepți cu nerăbdare următoarea întâlnire și să simți cum te doare discret, puțin, într-un colț doar de tine știut, când vine momentul despărțirii temporare. Totul se schimbă.

Când ce e al tău devine al vostru ajungi să-i cunoști și cea mai mică durere din priviri. Înveți să ai mai multă răbdare, să asculți, să ajuți și să împarți. Realizezi că gătitul poate fi una din micile plăceri ale vieții și te străduiești să faci ceva special, dulce și bun doar pentru că e marți și ați avut o zi grea la servici.

Când ce e al tău devine al vostru, chiar așa e. Nu mai există „eu”, există „noi”. Noi care trecem împreună prin viață, cu zilele ei bune și mai puțin bune. Noi care împărțim atât oboseala, cât și energia și bucuria. Noi care găsim împreună soluții când apar probleme, pentru că asta se întâmplă când știi că ai omul potrivit alături de tine. Noi care avem grijă unul de altul când suntem bolnavi și planificăm entuziasmați următoarea vacanță. „Noi”, nu „eu”.

Când al tău devine al vostru, casa nu mai e goală, ci plină de amintiri, speranțe și vise în doi. Serile sunt mai frumoase, iar diminețile mai ușoare. Pentru că e acolo lângă tine și știi că poți dormi liniștit/ă și ai un motiv în plus să zâmbești dimineața. Realizezi câte lucruri noi mai ai de invățat în viață și constați cu bucurie că omul tău este persoana perfectă care să te învețe. Și lista poate continua…

Când împarți totul tranziția e mai ușoară spre următorul pas, iar totul devine firesc. Iar mesajul de noapte bună și de bună dimineața e înlocuit cu ceva mult mai prețios…cu prezența.